VREAU SA FIU MARE!

Odata, demult, intr-un tinut nu foarte indepartat, cu pajisti intinse de flori multicolore, paduri dese si lacuri stralucitoare, s-a nascut intr-o noapte cu luna plina un copilas cu par balai si privire de inger. Zambetul lui facea soarele sa rasara, vantul sa adie usor si florile sa-si imprastie miresmele… si zilele au trecut si micutul crestea, fara insa a se bucura de minunile lumii de afara… caci i se spunea mereu “esti prea mic!”

Intr-o zi, ingerul cu par de aur isi stranse cateva jucarii si cateva de-ale gurii intr-un saculet si se furisa pe usa, spunandu-si:

– “Vreau sa fiu si eu mare! Trebuie sa gasesc acolo, afar ape cineva sa ma ajute sa cresc!”

Si porni usor pe poteca din fata casei, printre florile ce ii faceau cu blandete loc. Nu mica ii fi mirarea cand vazu ca florile isi deschid cupele exact la nivelul privirii lui… si se gandi “Ce mari sunt florile acestea… oare care e secretul lor?” Se opri langa o narcisa ce ii zambea cu blandete si o intreba:

-“Floare frumoasa cu chip de miere, cum ai crescut tu asa mare?”

Floarea se apleca usor spre el si ii raspunse:

-“Buna dimineata, micutule. Eu cresc in fiecare zi deoarece soarele ma mangaie cu razele sale si ploaia imi uda radacina”

Micutul se opri si se gandi: “Precis de aceea sunt asa mic, trebuie sa stau mai mult la soare si sa beau apa”, si porni mai departe, pentru a gasi un luminis. Dupa ceva vreme, oboist, se hotari sa se odihneasca putin. Gasi o frunza si se aseza pe ea. Isi scoase o gustare, niste apa si se apuca sa manance. Deodata, auzi un fosnet langa el. Se intoarse curios, si vazu o ciudatenie de animal: urias, cu niste aripi ca de matase, colorate in mii de culori… si in ciuda marimii sale, putea sa zboare! Mirat, zambi si il intreba:

– “Tu ce esti?”

– “Un fluture”, raspunse animalul ciudat… “Dar tu?”

-“Eu sunt un baietel. Nu ai mai vazut pana acum copii?”

-“Ba da”, raspunse fluturele, asezandu-se bland langa micut, “insa nu asa mici ca tine.”

Tristetea isi facu loc in ochii azurii ai copilului si grai cu lacrimi in ochi “Pai… stiu… as vrea si eu asa mult sa fiu mare, sa vad si eu lumea de sus! Dar nu stiu cum…”

-“Daca vrei, te iau cu mine in zbor si te duc sa vezi totul: pajistile, padurea, lacurile…”

Ochii micutului sclipira de speranta. Fericit, isi strinse bagajelul si se sui usor pe spatele fluturelui. Acesta incepu sa-si miste aripile cu grija, ca sa nu il sperie pe copil si pornira la drum. Trecura peste pajistea cu flori multicolore si se apropiara de lacurile ce sclipeau in razele soarelui. Fluturele incetini, se apropie de pamant si se aseza usor pe o petala de margareta. Copilul intreba:

-“De ce ne-am oprit?”

-“Eu nu pot merge mai departe… De aici, poti vedea padurea dincolo de lac, insa eu nu pot traversa, deoarece daca mi se uda aripile nu mai pot zbura”

-“Multumesc, fluture, pentru ca m-ai adus aici”, ii sopti micutul. “Vad eu cum ma descurc sa ajung sa vad padurea”

Cobori usor pe tulpina florii si porni catre marginea apei. Parea asa de mare… De sub luciul azuriu vazu deodata doi ochi curiosi privindu-l.

-“Buna, micutule! Esti un baietel tare frumusel. De ce esti aici?” intreba o broscuta iesind din apa.

-“Buna, broscuto! Esti o broscuta nu? Asa, ca in cartile cu povesti… te transformi intr-un print?”, rase cristalin baietelul.

-“Nu, nu ma transform, insa sunt o broscuta, sigur!”

-“Eu vreau sa ajung sa vad padurea… dar sunt prea mic sa trec lacul…”

-“Te ajut eu!” Striga broscuta topaind vesela in jurul lui. “Uite, lacul e plin de frunze de nufar… putem sari din frunza in frunza. Hai dupa mine!”

Si uite asa, cei doi noi prieteni sarira pe poteca de frunze de nufar pana in cealalta parte a lacului. Acolo, broscuta se opri, spunand:

-“Eu pana aici pot merge… Padurea e mare si mie mi-e teama”

-“Eu voi merge pana la copacii aceia uriasi. Trebuie sa-i intreb ceva important”, spuse copilul, in timp ce se indeparta tot mai mult de lac.

Dupa inca o buna bucata de drum, ajunse la liziera padurii, unde vazu cel mai mare copac pe care si-l imaginase vreodata. Timid, se apropie de el si il intreba:

-“Buna ziua, copacule! Trebuie sa ma ajuti… vreau sa fiu asa, mare ca tine, dar nu stiu ce sa fac!”

Copacul isi intinse ramurile in bataia vantului, se apleca usor catre micut si raspunse:

-“Buna, micutule! Eu am crescut asa mare in timp… muuuult timp… nici nu mai stiu cate sute de ani am… Iti trebuie rabdare si hrana ca sa cresti. Dar de ce vrei sa fii mare?”

-“Pai… de aici de jos nu vad florile, si lacurile si… asa sunt toti copiii, cresc si devin oameni mari, nu?”, raspunse usor incurcat micutul.

-“Baiete”, ii spuse copacul cel batran, “asculta la mine… nu te grabi sa cresti, ci sa inveti! Poti sa vezi florile si daca inveti cum sa folosesti un fluture ca sa zbori, nu? Si lacul poti sa-l treci de te invata un prieten cum sa folosesti nuferii… Eu cred ca te-ai descurcat minunat venind  pana aici… Si daca erai mai inalt nu ti-ar fi fost mai usor”

Micutul ramase mut pentru o clipa, apoi deodata zambi si spuse:

-“Mare dreptate ai, copacule! Ca sa fii mare nu trebuie sa fii inalt! Ci sa inveti sa te descurci cat mai bine cu ce iti ofera viata! Si iti ofera atat de multe…”

Apoi privi spre cer si vazu ca soarele se apropie de apus, lasand loc lunii si stelelor. Usor ingrijorat, se gandi: “Ar fi trebuit sa fiu acasa acum… daca eram mai inalt, puteam merge mai repede” Insa imediat isi aminti sfatul batranului copac, ca o soapta ce ii spunea ”Invata sa te descurci….” Se uita in jur si vazu la cativa pasi de el un alt animal ciudat cu aripi, insa mult mai mare decat fluturele. Iar aripile nu erau multicolore, ci albe. Se apropie temator si rosti cu glas tremurat:

-“Buna seara… ce animal esti tu?”

Pasarea alba se intoarse spre el si raspunse:

-“Sunt un porumbel calator. Eu zbor peste mari si tari sa duc mesaje dintr-un loc intr-altul”

-“Si poti duce si copii mici, asa, ca mine?”

-“Sigur ca da”, ii raspunse porumbelul. “Urca!”

Micutul se cuibari pe spatele porumbelului intre penele albe si pufoase ce il inconjurau ca o paturica… Nici nu simti cand acesta isi lua zborul, caci inchise ochii si adormi imediat. Ziua fusese lunga si obositoare. Parca intr-o clipa ajunse acasa, in patutul lui… puse capul pe perna, ii zambi mamei care il invelea grijulie, si ii sopti “Mami, sunt mai mare de azi… pentru ca am invatat atat de multe!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Warning: Use of undefined constant php - assumed 'php' (this will throw an Error in a future version of PHP) in /home/puideomr/public_html/wp-content/themes/arcade-basic/single.php on line 26