Acasa

2 luni +1 saptamana = 3cm … mai mult decat aritmetica, viata!

Nu am crezut vreodata ca cifre simple vor fi atat de importante in viata noastra, ca ne vom masura timpul in zile, saptamani si luni, pentru ca apoi sa transformam totul in centimetri! Si ca voi trai o bucurie atat de mare la auzul unei cifre atat de mici!
Am fost la control; cu inima mica… acasa parea ba ca a crescut cu un cm, ba cu doi, ba deloc… nu stiam la ce sa ne asteptam. Cu emotii mari, am intrat in cabinet… cele 10-15 minute pana cand am trecut la masuratori le-am simtit ca pe un an intreg. Puiul meu de om, facut covrig in scaunel la doamna doctor, cu emotii mari si el. Si in sfarsit, a venit invitatia “Hai in cutie la masurat!”… si imediat apoi, confirmarea: “107 cm!” A crescut 3 cm! In doar 2 luni si 3 saptamani! Mai mult decat ne asteptam, mai mult decat se preconiza sub tratament (10-12 cm/an)! Si nu am cuvinte destule sa descriu ce am simtit si cata bucurie am vazut in ochii micutului nostru… nici el nu a stiut sa se exprime pana a doua zi, cand, mergand de mana sa luam o inghetata mi-a spus timid:
-“Mami, azi facem injectia la ora 6?”
– “De ce, dragul meu?”
– “Pai, daca o facem mai repede, poate cresc si mai mare!” In momentul acela am simtit toata emotia lui si speranta ca va creste.
A mai trecut o zi… si tot de mana, mergand catre piata, am trecut pe langa un adult cu nanism…
– “Mami, acela este un copil?”
– “Nu, dragul meu, este un om mare, un adult, care nu a putut face tratament ca tine si a ramas mic de statura”
– “Dar cum nu a putut face tratament? Nu a stiut?”… greu de raspuns…
Insa vad in fiecare zi cum este tot mai constiincios; cum vine seara ne intreaba cat e ceasul si are grija sa isi pregateasca singur tratamentul, sa se asigure ca nu uitam sau gresim vreo doza. Fara sa ne dam seama, micutul nostru pui de om devine tot mai responsabil de soarta lui si tot mai grijuliu. Iar acei 3 cm il fac sa isi doreasca si mai mult, sa simta ca are o sansa, ca se poate!
Iar pentru noi se adevereste inca o data faptul ca “diferenta sta in detalii”; detalii mici, de doar un cm, sau poate doar cativa mm, care intr-un an se vor aduna uimitor, iar baietelul nostru drag nu va mai fi catalogat drept “bebe” in parc, iar lumea nu il va mai privi cu neincredere cand raspunde “Nu sunt bebe, am aproape 6 ani!”
Uneori timpul nu se masoara doar in secunde, minute, ore, saptamani… ci poate doar in simpli centimetri! Iar numerele care conteaza nu au neaparat multe zerouri… uneori si 1, 2 sau 3 pot fi de o importanta vitala!
Povestea continua… cu un parcurs fericit, caci inca nu am ajuns sa ne gandim la final… acesta e doar inceputul!
 
Cu drag,
r.

Tratament, analiza sau injectie?

Si uite ca a trecut timpul si chiar daca nu am mai scris, nu inseamna ca nu s-a mai intamplat nimic. In februarie 2015 ne-am hotarat sa luam taurul de coarne, sa facem si RMN-ul si sa incercam sa obtinem aprobare pentru tratament… macar pentru o perioada de proba. Zis si facut. Am facut RMN cu sedare (of, micutul, asa nauc a fost dupa aceea…), apoi doamna dr. ne-a facut dosarul si l-a trimis la CASMB. Deloc surprinzator, a fost respins! De ce? Pai daca nu avem si noi rezultatele la virgula… Si nu ne-am lasat, pentru ca dupa toate standardele altor tari, cu bugete adecvate pentru sanatate, s-ar fi incadrat imediat pentru tratament… si am mai incercat o data, pentru o perioada de proba! Si, surpriza! Am reusit! Am primit tratament pentru 3 luni de proba, de pe 24 martie pana pe 24 iunie.

Si a venit si ziua mult asteptata, sau mai bine zis seara… Ne-am pregatit cu cateva zile inainte, am discutat de tratament (am evitat cuvantul “injectie”), am povestit despre cat de tare o sa doara (de fapt despre cum nu o sa doara decat ca o pishcatura mica de tot), despre cum o sa numaram pana la 10 sa intre tot serul in piciorus… stiam totul si acceptam cu mare blandete, asa cum stie, el, micutul, sa le accepte pe toate.

24 martie 2015, ora 20: scoatem pixul (pen-ul special, nicidecum “seringa”), punem fiola, pregatim, armam, ascundem acul cu protectia speciala si…. toate planurile si discutiile noastre dispar in noapte… si micutul speriat maxim incepe sa urle ca el nu vrea analize (!?), ca face maine, etc…. noi tari pe pozitii, cu inimile mici de tot… am incercat cu ratiune, cu intelegere, cu dragoste, cu mita, cu recompense, cu pedepse… nimic! Se face ora 21:00, 21:30… noi tot in urlete si lacrimi de frant inima… bagam pen-ul la frigider, stam un pic si reluam negocierile… ce sa va povestesc? Se facu usor-usor ora 23.00 !!!… Micutul plangea ca vrea la somn. Fratiorul sforaia de mult cuibarit intr-un fotoliu… Noi nici gand sa cedam, caci daca cedam, se duceau de rapa 2 ani de efort pentru a obtine tratamentul atat de necesar. Intr-un final, cedeaza… in brate la mami, strans de tot, cu lacrimi siroaie pe obrajor, cu tati facandu-I prima injectie… si cu un oftat la final: “Nu a durut deloc!” Uf! Bine ca am scapat. A adormit printre suspine si a suspinat toata noaptea in vis…

3 saptamani mai tarziu: Armeaza singur pen-ul, nu a mai dat nici macar o lacrima, ba chiar atunci cand l-am intepat de 2 ori, caci eram obosita si neatenta si am uitat sa pregatesc doza nu s-a suparat deloc… m-a imbratisat dupa si mi-a spus “Mami aiurita!”…

Nu ne mai ferim de cuvantul “injectie”… stie ca e cu ac, uneoi curge o picatura de sange, uneori doare putin, dar asa crestem mari… si tare ne mai place sa ne masuram sa vedem daca am mai crescut un milimetru!

Cu sufletul cred ca a crescut cat altii in 10 ani! Micutul meu e mai responsabil decat un copil de scoala, mai bland decat un om mare si cu un suflet de inger bland si cald!

 

Promit sa revin cu povesti dupa primul control!

 

Cu drag,

r.

Doi elefanti in cautarea oceanului

 

A fost odata ca niciodata un elefant pe nume Jumbo.

Acest elefant era tare curios, vroia sa afle totul despre tot ce se afla sub soare.

Intr-o zi, pe cand lua prranzul cu parinti sai, ii spuse mamei lui:

– Intr-o zi voi ajunge mare, si voi explora oceanul.

– Dar, puiule, cum il vei explora daca tu esti un elefant, si nu poti inota ca si pestii?

– Voi gasi eu o cale mama, raspunse Jumbo.

Dupa pranz Jumbo iesi afara sa se joace cu o prietena de-a lui, si ii spuse se ei ceea ce vrea sa faca atunci cand va creste mare.

– Trebuie totusi sa stii ca toate marile si oceanele s-au format din rauri, raspunse aceasta.

-Nu stiam, Lili, raspunse Jumbo, iti multumesc! Hei, ai vrea sa vi cu mine in explorarea oceanului?

-Sigur, raspunse Lili.

Au inceput sa se joace de-a vati-ascunselea. Lili si Jumbo s-au ascuns intr-un tufis, in timp ce prietenul lor Morty, care de-abia ajunsese, numara.

Dintr-o data au auzit un suierat puternic.

-Un-un-un sarpe, striga Lili.

-Stai jos, ne va gasi, sopti Jumbo, incercand sa o traga in jos.

El se impiedica si se rostogoli impreuna cu ea, din ce in ce mai aproape de suierat.

Cand s-au ridicat au vazut, cu uimire, ca se aflau in apa limpede a unui rau.

-Acesta este un rau? o intreba Jumbo pe Lili.

-Cu siguranta, raspunse Lili, dar nu stiu cum de nu l-am observat pana acum.

-Poate il putem auzi numai atunci cand este liniste, spuse Jumbo, iar la noi in turma nu este liniste niciodata. Poate ca …. putem incepe acum calatoria catre ocean.

– Buna idee, dar ne vor trebui provizii, spuse Lili.

In ziua urmatoare, Jumbo lua de acasa o ranita cu 20 de mere in ea, si 2 sticle cu apa. Lili lua si ea 20 de prune si 2 sticle de compot de visine.

Jumbo si Lili au mers la raul nou descoperit si au ales sa coboare de-a lungul raului. Dupa un timp au inceput sa auda niste falfaituri dubioase. Dintr-o data, un glas subtire, striga.

– Incotro mergeti, incotro mergeti?

Au intors capetele si au vazut un papagal verde cu cioc galben, stralucitor.

– Ne indreptam catre ocean, spuse Lili.

– Dar pe tine cum te cheama? intreba Jumbo.

– Ma cheama, ma cheama… Perro!

– Eu sunt Jumbo iar ea este Lili.

– Incantat de cunostinta! Pot veni cu voi, cu voi…! spuse Perro.

– Sigur, spuse Lili, dar de ce ai vrea sa vii cu noi catre ocean?

– Niciodata nu l-am vazut, vazut.

-Bine Perro, atunci sa pornim la drum!

Au urmat cursul raului pana cand au vazut ca raul trece printre niste bolovani mai inalti decat cei doi elefanti.

– Si acum ce ne facem, facem, zise Perro? Eu pot zbura, zbura, dar voi?

Dintr-o data se auzi un ras infundat.

-Hi hi hi!

– Ce a fost asta, zise Jumbo?

– Eu, eu! zise un pestisor argintiu ce inota prin rau. Ma numesc Solzisor, si cred ca va pot ajuta.

– Buna, eu sunt Lili, el e Jumbo iar acest papagal este Perro. Dar cu ce ne poti ajuta tu?

Solzisor rase din nou. Scoase un sunet si multi alti pesti de aceeasi marime au venit si au inceput sa sara si sa loveasca cu putere in bolovani.

Acestia o luara la vale de-a lungul raului.

– V-am spus eu! exclama Solzisor. Dar voi unde mergeti?

– Noi mergem sa exploram oceanul.

– Hi hi, hi hi! Vin si eu cu voi. Cred ca as putea sa va ajut.

– Desigur, daca doresti, spuse Lili.

Si pornira, doi elefanti, un papagal si un pestisor pentru a explora oceanul. Au mers in continuare pana cand au observat ca raul se despartea in doua brate.

– Si acum ce facem, ce facem? intreba Perro.

– Va ghidez eu, spuse Solzisor.

– Incotro sa o luam? intreba Jumbo.

– Pe aici, spuse Solzisor si inota dea-lungul bratului drept.

Cei trei il urmara. Dupa un timp lui Jumbo i se facu foame.

– Hei stati, spuse acesta, eu am obosit, sa luam o pauza.

– Bine gandit, spuse Lili.

Cei doi elefanti au desfacut ranitele si au impartit frateste mancarea si baututra pe care le luasera de acasa cu toti prieteni lor.

Dupa ce au mancat s-au hotarat sa innopteze acolo unde erau, la malul raului, pe nisipul moale.

Jumbo se trezi atunci cand, fara sa vrea, intrase cu piciorul in apa. Acesta o trezi pe Lili, si pe ceilalti prieteni. Au plecat la drum si nu dupa mult timp au observat ca raul se marea din ce in ce mai mult.

– Vedeti si voi ca raul devine din ce in ce mai mare? intreba Jumbo.

– Desigur, desigur, spuse Perro.

– Asta inseamna ca ne apropiem, spuse Solzisor.

– Bun, atunci haideti sa mergem, spuse Jumbo.

In timp ce mergeau se uitau la campiile pe langa care treceau, pline cu flori colorate si fluturi albi. Nu dupa mult timp, campiile si florilele au fost inlocuite de dune de nisip inalte si moi.

– Dunele de nisip sunt un semn clar ca ne apropiem, spuse Solzisor.

– Minunat, spuse Jumbo, dar eu cred ca ne indreptam in directia gresita.

– Si eu la fel, Jumbo, spuse Lili.

– Nu este adevarat, spuse Solzisor, aveti rabdare si veti vedea!

– Bine!

Si au plecat mai departe, nestiind de umbra ce ii urmarea de cand raul se despratise in 2 brate. Se insera din ce in ce mai mult. Creatura se apropia rapid.

Jumbo a hotarat sa innopteze la poalele unei dune de nisip.

 

continuarea in viitor…

Andi