Si uite ca a trecut timpul si chiar daca nu am mai scris, nu inseamna ca nu s-a mai intamplat nimic. In februarie 2015 ne-am hotarat sa luam taurul de coarne, sa facem si RMN-ul si sa incercam sa obtinem aprobare pentru tratament… macar pentru o perioada de proba. Zis si facut. Am facut RMN cu sedare (of, micutul, asa nauc a fost dupa aceea…), apoi doamna dr. ne-a facut dosarul si l-a trimis la CASMB. Deloc surprinzator, a fost respins! De ce? Pai daca nu avem si noi rezultatele la virgula… Si nu ne-am lasat, pentru ca dupa toate standardele altor tari, cu bugete adecvate pentru sanatate, s-ar fi incadrat imediat pentru tratament… si am mai incercat o data, pentru o perioada de proba! Si, surpriza! Am reusit! Am primit tratament pentru 3 luni de proba, de pe 24 martie pana pe 24 iunie.
Si a venit si ziua mult asteptata, sau mai bine zis seara… Ne-am pregatit cu cateva zile inainte, am discutat de tratament (am evitat cuvantul “injectie”), am povestit despre cat de tare o sa doara (de fapt despre cum nu o sa doara decat ca o pishcatura mica de tot), despre cum o sa numaram pana la 10 sa intre tot serul in piciorus… stiam totul si acceptam cu mare blandete, asa cum stie, el, micutul, sa le accepte pe toate.
24 martie 2015, ora 20: scoatem pixul (pen-ul special, nicidecum “seringa”), punem fiola, pregatim, armam, ascundem acul cu protectia speciala si…. toate planurile si discutiile noastre dispar in noapte… si micutul speriat maxim incepe sa urle ca el nu vrea analize (!?), ca face maine, etc…. noi tari pe pozitii, cu inimile mici de tot… am incercat cu ratiune, cu intelegere, cu dragoste, cu mita, cu recompense, cu pedepse… nimic! Se face ora 21:00, 21:30… noi tot in urlete si lacrimi de frant inima… bagam pen-ul la frigider, stam un pic si reluam negocierile… ce sa va povestesc? Se facu usor-usor ora 23.00 !!!… Micutul plangea ca vrea la somn. Fratiorul sforaia de mult cuibarit intr-un fotoliu… Noi nici gand sa cedam, caci daca cedam, se duceau de rapa 2 ani de efort pentru a obtine tratamentul atat de necesar. Intr-un final, cedeaza… in brate la mami, strans de tot, cu lacrimi siroaie pe obrajor, cu tati facandu-I prima injectie… si cu un oftat la final: “Nu a durut deloc!” Uf! Bine ca am scapat. A adormit printre suspine si a suspinat toata noaptea in vis…
3 saptamani mai tarziu: Armeaza singur pen-ul, nu a mai dat nici macar o lacrima, ba chiar atunci cand l-am intepat de 2 ori, caci eram obosita si neatenta si am uitat sa pregatesc doza nu s-a suparat deloc… m-a imbratisat dupa si mi-a spus “Mami aiurita!”…
Nu ne mai ferim de cuvantul “injectie”… stie ca e cu ac, uneoi curge o picatura de sange, uneori doare putin, dar asa crestem mari… si tare ne mai place sa ne masuram sa vedem daca am mai crescut un milimetru!
Cu sufletul cred ca a crescut cat altii in 10 ani! Micutul meu e mai responsabil decat un copil de scoala, mai bland decat un om mare si cu un suflet de inger bland si cald!
Promit sa revin cu povesti dupa primul control!
Cu drag,
r.
2 comments for “Tratament, analiza sau injectie?”