Nanismul si sentimentul de inferioritate

Nanismul incepe sa devina o problema din ce in ce mai aprinsa atat in vietile parintilor cat si in domeniul medical pediatric. Din nefericire nu exista o documentatie semnificativa, cel putin din punct de vedere al efectelor psihologice asupra copiilor, pentru aceasta tulburare endocrina. Multi parinti se confrunta zilnic cu aceasta situatie pe care nu stiu cum sa o gestioneze. Nelinistiti, in momentul in care incep sa depisteze primele simptome, parintii cauta ajutor specializat, adresandu-se imediat medicului pediatru. In marea majoritate dintre cazuri copilului ii poate fi administrat un tratament cu hormoni, ce se poate derula pe o perioada de ani de zile. Din nefericire „tratamentul” nu se termina aici, tulburarea endocrina punand la mare incercare structura si psihodinamica copilului si asta intr-o perioada de mare importanta pentru evolutia sa pe toate planurile. De cele mai multe ori parintii, bunicii, persoanele de referinta pentru copiii diagnosticati cu aceasta forma de tulburare endocrina nu constientizeaza impactul psihologic al acestei problematici, atat pe termen scurt cat mai ales pe termen lung, adultii din jurul copilului fiind factori decizionali pentru devenirea micului copil intr-o personalitate functionala.

O foarte scurta prezentare defineste nanismul ca fiind o afectiune medicala care apare in urma secretiei insuficiente de hormon de crestere din celulele somatotrope ale glandei hipofizare anterioare. Astfel spus, nanismul se caracterizeaza prin cresterea insuficienta in inaltime raportata la standardele normale. Nanismul nu poate fi depistat la nastere. Copiii cu nanism au o greutate normala la nastere, insa dupa varsta de sase luni se observa o incetinire a cresterii, aceasta devenind evidenta la varsta de 2-5 ani, cand dezvoltarea fizica a copilului este mai pronuntata, putandu-se remarca diferente in cresterea membrelor si a capului in raport cu normalitatea.

Odata cu cresterea in varsta, motricitatea copilului se dezvolta, devenind mai autonom, iar plaja sa de actiuni se mareste, nivelul de complexitate fiind direct proportional. Pentru un copil cu o tulburare de crestere, unele actiuni pot deveni incet incet frustrante datorita incapacitatii sale de a le putea realiza, cat si datorita consumului mai ridicat de energie pe care acesta trebuie sa o foloseasca. Cu timpul copilul acumuleaza frustrari ce se pot transforma intr-un sentiment puternic de inferioritate. Alfred Adler spune ca sentimentul de inferioritate este caracteristic, in general, varstei copilariei, cand copilul constata cu durere cat de putin pregatit este, in comparatie cu adultul, sa raspunda adecvat cerintelor complexe ale mediului social. Acest sentiment poate fi accentuat de o constitutie fizica anormala, de o situatie economica si sociala precara, de o educatie deficitara etc. In cazul nostru sentimentul de inferioritate este accentuat de constitutia fizica in raport sau prin comparatie cu adultul cat si cu copii de aceeasi varsta.

Copiii cu nanism pot adesea trai sentimente negative in legatura cu ei insisi. A avea un handicap, ii pune pe cei mici, zilnic, fata in fata cu dizabilitatea lor, acestia vazand cum corpul lor devine de la zi la zi diferit fata de al celorlalti, acest aspect putand duce catre un sentiment de inferioritate si o stima de sine scazuta fara a putea face ceva in privinta aceasta. Copii incep sa isi puna intrebari, avand framantari interioare in legatura cu aspectul lor, cat si cu ideea ca ceva nu este in regula cu ei insisi.

Copiii cu un nivel mai ridicat de incredere si sustinere din partea parintilor (adultilor) vor adresa aceste framantari celor mari, putand treptat sa se descarce de aceasta situatie inconfortabila si tensionanta pentru ei. In schimb, copiii cu un nivel mai scazut de incredere si relationare cu parintii (adica, cu un patern de atasament mai fragil), vor continua sa interiorizeze aceasta stare de disconfort si neliniste, acest demers nefacand altceva decat sa intensifice si sa intareasca stima de sine scazuta si sentimentul de inferioritate pe care au inceput sa il nutreasca.

De multe ori parintii contribuie si ei, inconstient, la aceasta imagine deformata, printr-o concentrare mai mare asupra problemei, avand o atitudine tematoare, sau ferindu-se sa vorbeasca deschis despre situatia in sine (avand un limbaj codat cu ceilalti adulti despre ceea ce se intampla), sau pur si simplu incercand sa ignore ceea ce copilul lor traieste, insa aceasta concetrare se poate manifesta si printr-o hiperprotectie a copilului si/sau compensare a situatiei in sine, fara a realiza ca, defapt, aceasta abordare nu duce la alinarea suferintei, ci din contra, la dezvoltarea si mai puternica a sentimentului de inferioritate.  

Pentru a reduce din dinsconfortul psihic cauzat de sentimentul de inferioritate si stima de sine scazuta, pe care copilul le resimte, adultul poate folosi anumite metode ce il pot face mai creativ, flexibil si eficient, iar copilul il va resimti mult mai acceptant, suportiv creandu-se in final o legatura mult mai puternica de incredere.

De multe ori ne este mult mai usor sa criticam sau sa corectam copilul, acest lucru nefacand altceva decat sa intarim ideea ca ceea ce face este prost si ca in final nu poate face nimic cum trebuie. Acest lucru nu inseamna neaparat o totala pozitivare a copilului, ci mai degraba, o atentie mai mare asupra modului in care ii spunem acestuia lucrurile bune si/sau mai putin bune despre el sau comportamentele sale. Imbratisarile si zambetul ar putea insoti de fiecare data spusele adultului.

A gasi ceva ce copilului ii face placere este foarte important, deoarece in viata de zi cu zi acesta este nevoit sa se confrunte cu o serie de actiuni, mai mult sau mai putin impuse de adulti, actiuni ce pot fi grele, frustrante sau descurajatoare pentru copil. Gasirea unui hobby, de exemplu, poate fi foarte incurajator pentru copil (actiune in care prezenta adultului sa fie minima). Indiferent de activitate, adultul poate sa discute cu copilul despre hobbyul acestuia, dandu-i ocazia celui mic sa isi “arate” cunostintele in domeniul respectiv.

Responsabilizarea copilului este deasemenea un bun catalizator pentru intarirea stimei de sine. Acest aspect poate fi dificil, insa tine foarte mult de responsabilitatile pe care adultul le poate da copilului. Acestea pot fi dintre cele mai simpliste, tinand cont de varsta copilului, de la strangerea jucariilor, dusul gunoiului, pana la alte activitati mai complexe, care insa, atentie, nu duc catre esec sau autoinvinuire. Important este ca cel mic sa se simta acceptat asa cum este el si sigur de contextul in care traieste.

Ascultati copilul atunci cand iti vorbeste despre ceea ce simte la gradinita sau la scoala in legatura cu modul in care este privit de catre ceilalti. Incearca sa te asiguri ca gradinita si scoala respectiva ii ofera un mediu relativ sigur.  

A asculta vine la pachet cu a petrece cat mai mult timp posibil cu copilul tau, indiferent de ce faceti, fie ca e joaca, excursii, cumparaturi, lectii, harjonit la televizor si asa mai departe, timpul petrecut in compania lui, il va face pe acesta sa inteleaga ca este valorizat asa cum este el, contrariul acestor fapte ducand catre intarirea sentimentului de inferioritate si stima de sine scazuta.

Catalin Durla

Psiholog clinician si psihoterapeut

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *