Piticul din gradina

Un nou rasarit cald de soare imbraca cu lumina blanda a diminetii gradina plina de flori din fata casutei albe. La fereastra, o copila mica, cu par negru ca abanosul si ochi albastri ca marea priveste zambind venirea diminetii.

– “Bunica, striga micuta, pot sa ies in gradina de flori sa spun “Buna Dimineata” piticilor?”

– “Sigur, draga mea. Ai grija sa pui o hainuta pe tine, roua diminetii e inca pe petalele trandafirilor!”

Fetita isi puse hainuta ei rosie si fugi in gradina. Acolo, 7 pitici de gradina o asteptau, ca in fiecare dimineata, cu zambetul pe buze.

– “Buna dimineata, piticii mei!”

Piticii nu raspunsera, insa continuara sa zambeasca. Deodata, unul din ei paru sa clipeasca. Copila, uimita, se apropie de el.

– “Buna dimineata, pitic vesel!”

Nu primi nici un raspuns… si nici nu mai vazu vreo miscare. Se intoarse, si incepu sa culeaga un buchet de allele rosii si narcise galbene pentru bunica ei.

– “Buna dimineata, zana frumoasa!” se auzi o voce timida din spatele ei.

Copila se intoarse mirata si privi spre piticul care ii zambea dulce. Acesta, spre uimirea ei, misca buzele si continua sa ii vorbeasca:

– “Ma bucur ca ai venit si azi sa ne luminezi dimineata. In fiecare zi asteptam sa te trezesti si sa iesi afara la noi”

– “Tu… vorbesti?”

– “Da, sigur. Sunt un pitic fermecat si pot vorbi, la fel ca si fratii mei”

– “Dar… eu credeam ca sunteti pitici de gradina!”

– “Suntem, insa nu intamplator am ajuns in gradina ta. Acum multi ani, cand mama ta era o copila, ca si tine, un vrajitor batran a trecut pe aici si bunica ta l-a ajutat cu o bucata de paine si un pahar de apa. In schimb, acesta i-a daruit 7 pitici fermecati, sa vegheze asupra ei si a mamei tale. Dupa ce mama ta a plecat la ingeri, a venit randul tau sa fii ocrotita de noi”

– “Dar mie nu mi-e teama de nimic! De ce as avea nevoie de voi?”

– “Asa este, te-am vazut in fiecare zi si esti o fetita foarte curajoasa. Tu nu ai nevoie de protectie, ci de iubire. De aceea tie iti daruim in fiecare dimineata cate un zambet”

– “Multumesc piticule!” spuse micuta, usor rusinata.

In acel moment, se auzi pe veranda vocea bunicii:

– “Copila, masa e gata! Hai, vino!”

Micuta se intoarse catre pitici, se apropie de fiecare si le darui cate un sarut pe obrajii cei rosii. Parca nu mai erau reci, ca de piatra… daca se straduia putin auzea parca si o bataie de inima… Zambi catre ei si isi lua la revedere.

Cu pasi sprinteni, porni catre casa, cu buchetul de flori in mana, simtindu-se imbratisata de un fior cald… si in acel moment realiza ca in urma ei, piticii zambeau, invaluind-o intr-o mantie de iubire… 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *