16 iunie 2014 – o data pe care trebuie sa o tinem minte in povestea noastra… Data cand ne-am internat pentru investigatiile amanuntite care urmau sa ne puna un diagnostic, dupa 2 tentative esuate de a ne interna (pentru ca primavara copiii racesc!). Am facut bagajelul, ne-am pregatit si am pornit spre spital. Puiul de om, vesel, senin si linistit ca de obicei, a anuntat toata familia ca “mergem la analize”. Pe drum, m-a intrebat cu glas cristalin:
– “Mami, imi pune fluturas?” (aka branula)
I-am spus ca probabil da, insa nu a parut ingrijorat.
Odata ajunsi acolo, ne-a preluat doamna Dr. Albu – foarte atenta si draguta. Ne-a masurat, ne-a verificat… bineinteles, aceeasi concluzie… deficitul statural in crestere, facem evaluarile pentru dosar. Doar ca noi, neavizati, luasem micul dejun L… asa ca am recoltat cateva analize, am facut radiografia de pumn (nu de sange) si am plecat acasa urmand sa revenim marti dimineata, nemancati.
Marti, pregatiti “de lupte”, am venit cumintei inapoi la spital si a inceput aventura: prima batalie – branula (caci le-a luat doamnelor asistente vreo 20 minute sa se hotarasca unde sa o monteze, iar micutul s-a saturat de atata indecizie si s-a pus pe tipat; ei bine, a trebuit sa-l tinem 6 oameni adulti (!) ca sa i-o poata pune)… eh, am trecut si de asta, a inceput testarea la clonidina (luat pastiluta si… nani)… dupa ce i-a recoltat la 30 minute 4 probe, s-a terminat cu distractia, caci nu se fac doua testari in aceeasi zi, deoarece sunt invazive pentru un organism micut si firav. Dupa amiaza ne-am plimbat in curtea spitalului, am hranit porumbeii… nu am mai plecat acasa, caci tare teama imi era ca nu mai vine inapoi… Iar noaptea ce a urmat mi-a confirmat acest lucru, caci micul pui de om tare a fost rascolit de cosmaruri ce nu l-au lasat sa doarma linistit L
Miercuri l-am “pregatit” mai bine, caci trebuia sa mai punem o branula. A fost curajos micutul, nu a plans deloc… Dar ce a urmat a fost traumatizant mai ales pentru mine, cat sunt eu de pui de medic… Sa iti vezi micutul cu o glicemie de 28, la pragul de a intra in soc, cu 2 medici si o asistenta in permanenta langa el pentru a nu intra in soc… sau pentru a-l resuscita la nevoie… si sa-l vezi cum incearca sa-ti zambeasca si sa-ti spuna ca e bine… doar ca ii e foame… si sa ii spui ca poate manca putin, iar el sa zambeasca “dupa analize, mami, mai astept” (cand eu stiam ca senzatia de foame pe care o simte e insuportabila)… Nu ca e al meu, dar e un munte de curaj acest sufletel mic si o lectie de rabdare pentru oricine!
Si a trecut si testul 2 … si am plecat acasa, caci rezultatele urmau sa vina abia peste o saptamana, pe 25.iunie.
…
25.iunie.2014 – cu siguranta ca gata, facem dosarul si ne apucam de tratament, merge al meu drag sot sa ia rezultatele de la doamna doctor si sa vedem care sunt pasii urmatori. Siiii…. Surpriza! Copilul a raspuns la stimulari! Nu e insuficienta hipofizara! “Pai si atunci ce e?”… “Statura joasa idiopatica”, veni raspunsul doamnei dr. (adica fara motive medicale dovedite)…
Si uite asa, dupa pregatire sufleteasca si scenarii nenumarate de a gasi cel mai bun moment de a incepe tratamentul, o luam de la capat cu investigatii, sa ne asiguram ca nu sunt motive medicale (gen boala celiaca sau fibroza chistica) si ne reorientam catre modificarea alimentatiei, sport si… speranta!
Of, asteptarea asta e cel mai greu moment… sa nu stii, sa banui, sa speculezi… Dar ii dam noi pana la urma de cap, nu?
Cu drag,
r.
1 comment for “Ultimul episod… sau poate primul?”