“La Multi Ani! Dragul meu, acum ai 4 ani esti mare!” ii spun ingerasului din fata mea, care ma priveste zambind. Raspunsul nu intarzie sa apara… se ridica usor pe varfuri, intinde manutele si cu glasul sau de miere imi spune… “Mami, vezi? Nu ajung sus… nu sunt mare, sunt mic!”
Povestea noastra nu incepe aici… povestea noastra incepe acum 5 ani, in 2008, cand ne-am decis sa avem al doilea bb – ca o completare a familiei noastre…
8 luni de zile am incercat fara rezultat… medicii ziceau ca daca nu am un an de incercari, nu imi fac analize… pierdusem orice speranta.
Intr-o zi din martie eram la birou si la ora pranzului am simtit ca trebuie sa iau un test… nu imi intarziase decat o zi… am fugit la farmacie si l-am facut. Am stiut dinainte ca o sa apara a doua liniuta… Am facut repede o poza cu telefonul si i-am trimis-o sotului… Nu ne venea sa credem!
Sarcina a decurs normal pâna în saptamâna 33, când doctorul mi-a spus ca bebelusul nu se oxigeneaza cum trebuie, ca circulatia dintre noi este undeva blocata. Pentru a se asigura ca totul va merge bine în continuare si ca voi duce sarcina la bun sfârsit, m-a monitorizat, mi-a facut cardiotocograma, pentru a vedea daca îi bate inima bine si pentru a vedea daca sunt contractii. Apoi am stat doua saptamâni la pat si totul a început sa fie din nou bine.
Eu am revenit la un program cât de cât normal, din saptamâna 33 nu am mai lucrat, dar ieseam din casa, nu aveam probleme. Toate bune si frumoase pâna în acea zi de noiembrie… practic erau 37 de saptamâni fara 2 zile. Dimineata am simtit ca un fel de indigestie, ma durea stomacul, dar nu simteam contractii. L-am sunat pe doctor si el mi-a zis sa trec sa ma vada. Am facut ecografie si cardiotocograma si era ok, nu aveam contractii, doar din acelea nedureroase, normale pentru vârsta înaintata a sarcinii. Doctorul mi-a zis totusi sa ma monitorizeze peste noapte, sa-mi puna o perfuzie cu Scobutil si No-Spa, ca sa nu apara ceva, dureri nu aveam. Pe la ora 22:00 mi-au pus perfuzia, iar la 00:00, când s-a terminat, au aparut contractiile dureroase si regulate, dupa înca o jumatate de ora aveam contractii din minut în minut si au decis sa ma opereze atunci. Mi-au luat sânge pentru analize si… se pare ca era o infectie intrauterina, dar la analize nu a aparut nimic, a fost ceva foarte virulent, care se pare ca a si cauzat nasterea premature. În principiu, nu se astepta nimeni sa aiba probleme, pentru ca din saptamâna 37 esti considerat la termen, ar fi trebuit sa respire singur deja, ne asteptam sa fie ok. Vlad a venit pe lume pe 11 noiembrie 2009, avea 2.300 de grame, 46 de cm, 37 de saptamâni si scor APGAR 8. Era cianotic si avea probleme respiratorii. Initial i-au luat sânge sa vada daca are markerii de infectie, dar nu au aparut imediat… Au spus ca îl pun în incubatorul deschis cu putina caldurica, acea casca de “cosmonaut” pe unde vine oxigen, o sa stea putin acolo si apoi e ok. Dupa câteva ore, aproximativ 6, cât am stat eu la reanimare, când am fost sa îl vad deja îl bagasera la incubator pentru ca nu respira singur, nu-l ajuta doar oxigenul acela, mi-au spus ca are detresa respiratorie, ca l-au pus pe antibiotice deoarece dupa simptome clar are o infectie serioasa.
Ca dezvoltare a fost estimat la 35 de saptamâni pentru ca avea fragilitate capilara mare, s-au chinuit foarte mult sa-i prinda o vena si nu au reusit si i-au prins doar din cordonul ombilical. Initial au ales sa nu-l intubeze, doar i-au pus acele tubusoare pe nas ca sa-i bage oxigen, insa saturatia de oxigen îi scadea în momentul în care-l atingeai.
A trebuit sa stea cu mascuta de oxigen lânga el în incubator ca sa-i completeze oxigenul, sase zile. Dupa 24 de ore am vrut sa-l transferam la un serviciu specializat pe prematuri, la Polizu, însa transferul presupunea intubatie, nimeni nu ar fi riscat sa-l transfere doar cu mascuta de oxigen si intubatia i-ar fi adus o trauma în plus. El reactiona la mascuta de oxigen, i-au schimbat antibioticul cu unul mai puternic pentru ca nu a reactionat la ampicilina. Din moment ce nu necesita intubare nu am vrut înca o trauma prin transfer, eram însa pregatiti în orice moment sa-l tranferam la Polizu daca se întâmpla ceva. E foarte dureros sati vezi copilul asa. În spatele sternului se vedea când respira ca se chinuie sa respire, aveai senzatia ca i se lipeste de coloana, ca va avea toata viata acea gaurica în spatele sternului.
A fost dureros pentru mine ca pâna în ziua a sasea nu am putut sa-l tin în brate, pentru ca doar daca îl atingeam sau îmi simtea mirosul se decompensa, nu puteam decât sa stau la geam sa ma uit la el.
În ziua a saptea a putut sa suga, iar la prânz ne-au si dat drumul acasa. De atunci, a mai avut acea compresie în spatele sternului cam o saptamâna însa era bine, mânca. Apoi a recuperat fantastic, la 5 luni era pe curba de mijloc de dezvoltare a unui nascut la termen, cu greutatea si lungimea. Din punct de vedere neurologic la 8 luni, când am fost la control era dezvoltat ca unul de 10 luni. La 8 luni avea 8 kg ca si un copil nascut la termen.
Am stat în spital 9 zile, din care 6 în incubator. În afara de complicatiile de la nastere nu a mai avut altele pe parcurs. Acum respira ok, nu are nicio urma. Inima si capul sunt bine. S-a dezvoltat foarte bine.
Le voi multumi toata viata Dr. Niculescu si personalului de la Neonatologie de la Regina Maria.
Ei m-au sfatuit din prima zi sa pun o jucarie de plus în incubator dupa ce în prealabil a stat la pieptul meu, ca sa-mi simta mirosul, sa ma simta aproape. Sa fac orice ca sa fie cât mai aproape de el, chiar daca nu-l pot atinge. L-au lasat pe Vlad sa aiba familia aproape… l-au lasat pana si pe fratele lui sa-i vorbeasca, atunci când statea în incubator, iar relatia dintre cei doi frati este foarte frumoasa acum.
Povestea nu se va opri aici… va continua!
Cu drag,
r
Follow