Cum crestem noi

“La Multi Ani! Dragul meu, acum ai 4 ani esti mare!” ii spun ingerasului din fata mea, care ma priveste zambind. Raspunsul nu intarzie sa apara… se ridica usor pe varfuri, intinde manutele si cu glasul sau de miere imi spune… “Mami, vezi? Nu ajung sus… nu sunt mare, sunt mic!”

Povestea nu se opreste aici… crestem ca toti ceilalti copii, invatam sa mergem, sa vorbim, sa radem si sa ne jucam, sa “copilarim”. Nu de putine ori am intalnit oameni care l-au auzit vorbind si au spus ca “vorbeste cu miere”. Cand a intrat la gradinita (mult prea repede, la 2 ani, dar nu aveam alte variante), toti cei care l-au cunoscut au spus ca are un suflet special, toti il admira pentru voiosia lui si pentru faptul ca are mereu o vorba buna pentru cei necajiti… chiar daca e printre cei mai mici, e primul care sare sa ia in brate un coleg care s-a lovit, sau altul care de-abia incepe gradinita si ii e dor de mamica lui…

… si nici o clipa, nimeni nu banuieste lupta pe care o are de dat acest micut cu Viata! Caci destinul lui nu a fost greu incercat doar la nastere, ci si mai apoi…

Batalia a inceput acum un an, cand implineam 3 ani si ne imbracam cu hainute de 2, cand ieseam in parc si ceilalti se uitau cu ingaduinta la noi “lasa-l pe bebe, ca e mic”… si nu mica le era mirarea cand primeau raspuns perfect articulat “nu sunt bebe, sunt copil/baietel”… Medicii au fost rezervati, au spus ca sunt o mamica prea sperioasa, ca ma panichez degeaba, doar nu suntem nici noi (parintii) niste uriasi, ca sa stau linistita…  Nu am stat… Am insistat sa-I fac toate analizele. Si spre mahnirea mea, cele mai rele banuieli s-au adeverit! Ingerasul mic are deficit de crestere… A urmat controlul la endocrinolog, evaluare din 6 in 6 luni, din nou analize, din nou rezultate proaste… Iar acum, probabil vom incepe tratamentul!

Nu scriu aici ca sa starnesc mila, ca nu am de ce… Vladi e cea mai vesela minune si alaturi de noi va invata ca marimea nu se masoara doar in centimetri, ca dragostea nu se da pe kgcorp si ca orice problema are solutie!

Scriu aici pentru a ridica un semnal de alarma tuturor medicilor de familie, pediatrilor si parintilor! Nu mai presupuneti, verificati! Monitorizati copiii constant si daca ceva iese din parametric, fuga la verificari! E mult mai mica suferinta unei analize facute inutil decat a unui tratament intarziat din cauza unui diagnostic tardiv…

Si mai scriu aici cu un motiv… m-am hotarat sa spun povestea noastra cu voce tare si sa strang alaturi de mine cat mai multi parinti care trec prin aceasta situatie… sa invatam, sa ne sfatuim, sa impartasim informatie… si sa crestem impreuna!

Cu drag,

r

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *